Despre a fi un psihoterapeut cu simț etic
Veridiana Tancău ● 3 Iulie 2026
Întâmplător (sau nu), ultimul examen din facultate a fost la Etică Aplicată în Psihologie.
Cred că nu este o exagerare când spun că, în ultimul timp, profesia de psihoterapeut nu se bucură de o reputație tocmai strălucită. Vorbesc, bineînțeles, în lumina acuzelor de abuz aduse așa-zișilor psihoterapeuți (cu sau fără diplomă), a știrilor despre psihologul care i-a furat ceasul de 175.000 Euro unui milionar și a membrilor conducerii COPSI aflați în conflict de interese. Este clar că asemenea știri nu ne ajută, mai ales pentru că vin pe fondul unei stigme preexistente vis-à-vis de profesie - îndeosebi din partea generațiilor care mă preced, crescute în mentalitatea colectivă a fricii de dezvăluire și a neîncrederii.
Revenind însă la ultimul examen, a fost din Codul Deontologic al Psihologilor – un manual elaborat de Comisia de Deontologie și Disciplină a Colegiului Psihologilor din România, al cărei rol este de a menține standardele etice în rândul psihologilor și de a investiga abaterile profesionale. Orice psiholog ar trebui să citească și să urmeze acest cod, care îi dictează ce se cade și (mai relevant și mult mai ușor de trecut cu vederea în zilele noastre) ce NU se cade să facă în profesia sa.
O primă întrebare ar fi “Dom’le, chiar avem nevoie de un cod care să ne spună ce să facem?”. Unii filosofi ar zice că nu, pentru că oamenii sunt, în esență, buni. Citind unele standarde din Codul Deontologic, nu poți să nu observi că sunt într-adevăr “logice”, dacă “logic” ar însemna ceva ce respectă moralitatea bunului simț. Dau un exemplu:
Evitarea suferinței (a nu face rău)
Art. III.8. Psihologii vor proteja și promova starea de bine, evitând provocarea de daune clienților, studenților, participanților la cercetare, colegilor de profesie și celorlalți, asumându-și cu responsabilitate consecințele propriilor lor acțiuni.
Este destul de clar (din nou, cu asumpția unei moralități a bunului simț) că nu e ok să le faci rău altora, indiferent de profesie. Pentru asemenea standarde “de la sine înțelese”, cred că problema nu este, așadar, una de cunoaștere a codului. Ci mai degrabă de modul în care alegi să îl interpretezi. Ce este o “daună”? Ce înseamnă “a nu face rău”? Bineînțeles, dată fiind natura lor ambiguă, toate aceste constructe sunt relativizabile după bunul plac și buna folosință a cititorului. Se naște, așadar, a doua întrebare “Bun dom’le, dar cum să interpretez atunci toate aceste standarde pentru a mă asigura că nu fac rău?”
Dau aici un alt exemplu de standard:
Evitarea abuzului
Art. IV.16. Psihologii vor evita relațiile extraprofesionale cu clienții lor. Aceste relații scad distanța profesională necesară și pot conduce la conflict de interese sau abuz.
Unii ar spune că a ieși din când în când la cafea cu clientul nu presupune o relație extraprofesională în adevăratul sens al cuvântului. Alții, că regula nu se aplică nici la a-i împlini clientului dorința de a merge la nunta lui și la botezul copilului (based on a true story). Unde punem, așadar, limită? Doar acolo unde este în beneficiul nostru ca ea să existe?
Imperativul categoric al lui Kant ne îndeamnă să acționăm după reguli care ne-am dori să devină universale. Adică poți ieși la cafele cu clientul tău dacă consideri că ar fi logic și rational ca toți terapeuții din lume să iasă la cafele cu clienții lor (crezi?). Îl poți minți pe client, dacă într-adevăr crezi că este logic și rational ca toți terapeuții să își mintă clienții. Dacă nu crezi asta, înseamnă că ceea ce vrei să faci este imoral.
“Bun bun”, va zice persoana care a avut attention span-ul să citească până aici. “Dar nu putem gândi în termeni așa de extremi. Unor clienți, refuzul meu de a bea o simplă cafea cu ei le-ar putea distruge complet încrederea în sine, pe care ne chinuim de atâta timp să o construim. La alții, am nevoie să mai apelez la unele minciuni nevinovate pentru a-i proteja.”. E adevărat că este foarte ușor să ne argumentăm, nouă înșine și lumii întregi, tot felul de abateri. Spunem “nu am refuzat invitația clientului de a ieși la cafea pentru că nu vreau să îi rănesc copilul interior, adâncindu-i și mai tare rana de abandon”. Nu spunem “ies la cafea cu clientul pentru că mă validează atenția lui și mă face să mă simt ca un mini-zeu vindecător”. Cele două merg, totuși, mână în mână.
Spre deosebire de etica lui Kant, utilitarismul ne spune că o acțiune este morală dacă maximizează fericirea și reduce suferința pentru cel mai mare număr de oameni. Ies la cafea cu clientul dacă știu cât de mult ar suferi din cauza refuzului meu. Îl pot minți uneori dacă știu că răspunsul pe care l-ar auzi i-ar reduce suferința. Așadar, de dragul binelui lui, mă mai abat uneori de la reguli.
Problema utilitarismului este că implică un grad foarte mare de subiectivitate. Cea a kantianismului este că nu lasă loc de subiectivitate. Cea a psihologilor, că suntem condamnați (sau meniți?) să locuim, permanent, între cele două.
Răspunsul la această dilemă depinde, ca orice altceva ce ține de psihologie, de context. Cred, totuși, că acest cod nu este scris pentru a-i opri realmente pe psihologii care ar fura ceasuri scumpe sau și-ar specula poziția de conducere în scopuri financiare (spoiler alert: cel mai probabil, aceștia vor continua oricum să se abată de la cod într-o formă sau alta). Codul ar trebui, mai degrabă, văzut ca o invitație la auto-reflecție constantă asupra petelor noastre oarbe și a justificărilor pe care ni le oferim pentru a le trece cu vederea. Ca psihologi, suntem experți în tot felul de apărări și raționalizări, care mai de care mai înrădăcinate în pretextul dăruirii pentru profesie. Tindem, de asemenea, să ne asumăm un rol de vindecător intangibil, care nici măcar nu are nevoie de reguli, pentru că “știe el ce are de făcut”/ “merge și-așa”.
Ei bine, în țara lui merge și-așa, abuzul de orice fel se întâmplă la ordinea zilei. Alcoolismul este o problemă națională deranjant de acceptată social, iar cuvântul “psihoterapie” le este străin celor care au poate cea mai mare nevoie să îl audă. Oamenii nu au încredere să se destăinuie. Meseria de psiholog încă este stigmatizată, și va continua să fie dacă psihoterapeuții nu se uită puțin (mai mult) la ei înșiși, își recunosc limitările și – în măsura în care pot – lucrează la ele. Asta spune și standardul, nu?
Recunoașterea limitelor profesionale
Art. IV.1. Psihologii vor fi reflexivi, deschiși și conștienți de limitele lor personale și profesionale. Și
Pregătirea continuă
Art. II.8. Psihologii sunt datori să acționeze, pe toată durata exercitării profesiei, în vederea formării și practicării la standarde cât mai înalte a propriilor competențe profesionale.
Nicăieri, dar mai ales aici, nu merge și-așa.